Rozalina Lăpădatu, președinte A.P.A.A.
Sunt pacientă cu psoriazis de foarte mulţi ani şi mi-a fost destul de greu să trăiesc cu această afecţiune cu toate că nu am fost mereu conştientă de acest lucru. Aveam senzaţia că lucrurile sunt minunate însă nu aveam dreptate. Am trecut prin toate fazele prin care trece un bolnav cu boală cronică pornind de la negare şi ajungând la întrebarea ce se află în mintea multor pacienţi “de ce eu?”. Nu înţelegeam de ce eu care sunt o persoană normală, drăguţă, care merg la servici, nu fur, nu mint oamenii, eu cu ce am greşit?
A durat destul de mult ca să înţeleg ce înseamnă de fapt această boală. Când am reuşit să îmi înţeleg afecţiunea am început să-mi dau seama că nu sunt eu de vină, că nimeni nu este de vină şi că aşa a fost să fie şi că de fapt pot învăţa foarte multe şi că boala mă poate ajuta dându-mi semne când ceva nu este în regulă în viaţa mea şi aici mă refer la nivelul de stres şi la alimentaţie.
Asociaţia am înfiinţat-o ca să ajut oamenii să nu mai treaca prin tot ce am trecut eu în toţi aceşti ani de negare şi de căutare, să scurtez acest drum catre intelegerea bolii. Pot spune că sunt mulţumită de ceea ce am reuşit să fac şi mă bucur foarte mult când văd că am ajutat oamenii să-şi înţeleagă boala şi să traiască cu ea. Cred că asta este cea mai mare bucurie şi cea mai mare satisfacţie: când vine un pacient şi îţi mulţumeşte pentru faptul că acum ştie ce i se întâmplă.
De ce voluntariat? Pentru ca voluntariatul este o formă de a te ajuta pe tine. Voluntariatul înseamnă un pas înainte, este ceea ce faci tu pentru că vrei şi crezi în ceea ce faci. Nu este ca atunci când eşti angajat şi la sfârşitul lunii vine plicul cu salariul. Acolo te duci pentru acel plic. Aici vii pentru că vrei să vii şi pentru că vrei să ajuţi alţi oameni.
Scopul nostru ca asociaţie de pacienţi este să îi învăţ să se descurce singuri, să poată avea grijă de ei şi să poată ajuta la rândul lor alţi pacienţi.
Maria Ştefănescu
Sunt pacientă cu boala Crohn de mai bine de 7 ani. Timp de 5 ani am dus o luptă foarte grea cu boala, ajungând la un punct în care nu credeam că mai există scăpare pentru mine, pentru a avea o viaţă normală. Aveam o multitudine de întrebări la care nu puteam găsi raspunsul pe internet sau din diferite surse de informaţie. Aşa că mă resemnasem cumva cu gândul că viaţa mea se va derula în jurul unei toalete şi că dureile nu imi vor da pace prea curând.
Telefonul primit de la Rozi pentru a participa în campania Făgăraşul Speranţei acum mai bine de 2 ani a fost primul pas către o viaţă normală. Am plecat împreună într-o excursie de o zi către Bâlea Lac. Acea zi a fost prima zi în care am primit răspunsuri, m-am simţit înţeleasă şi am simţit din nou că pot spera. A urmat o vară foarte grea cu analize, teste, intervenţii chirurgicale extrem de dureroase, până în septembrie când doctorii mei mi-au dat tratamentul potrivit. Din acel moment, viaţa mi s-a schimbat, durerile au dispărut, nevoia de a fugi la toaletă din 10 în 10 minute părea doar un coşmar.
Am simţit nevoia să o sun pe Rozi să îi mulţumesc din suflet pentru sprijinul acordat, pentru sfaturile primite care m-au adus înapoi la o viaţă normală şi mi-am dorit din suflet să pot face şi eu ceea ce a făcut asociaţia pentru mine.
Am început să fac voluntariat la APAA timid, ajutând din când în când, până am ajuns la o adevărată dependenţă de a face bine şi am ajuns să o fac cu “normă întreagă”.
În doi ani de voluntariat am învăţat incredibil de multe lucruri atât despre boala mea, cât şi despre alte suferinţe. Am vorbit cu membrii asociaţiei, ne-am întâlnit, am format prietenii şi ne-am ajutat între noi. Pe lângă satisfacţia că faci un bine unui om speriat şi aflat în dificultate, există această oportunitate de a afla mereu lucruri noi, de a învăţa şi de a-mi cunoaşte propriul organsim.
Luptăm împreună pentru o viaţă normală, pentru a duce informaţiile cât mai departe, pentru a ne face cunoscuţi.